După cum îți spuneam într-un articol anterior, uneori mi se cere părerea pe diferite subiecte. Unii oameni apelează la mine cu tot felul de întrebări, curiozități și frământări.
După cum spuneam și atunci, în primul articol, de cele mai multe ori răspunsurile le primesc doar ei, exclusiv. Dar mi-am dat seama că răspunsul oferit lor, poate să ajute mai multă lume.

Așa că acest articol(și altele ce vor urma) e generat de dorința mea de a te ajuta pe tine prin scris. Voi aborda o parte din întrebările primite în câte un articol, dar mă voi strădui să răspund la toate întrebările în decursul timpului.
Așa că dacă tu ai vreo întrebare, sau mai multe, la care ai vrea să le răspund printr-un articol, spune-mi!

În acest articol voi aborda câteva întrebări, adresate de prietena mea Ella, ce țin de viața personală și relațională.

Cred că sunt la fel de ”în măsură” să-mi spun părerea pe acest subiect, la fel ca oricine altcineva. Nu consider că trebuie să fii un expert pentru a putea să-ți expui viziunea asupra unui lucru. Eu sunt de părere că putem învăța multe lucruri de la oricine, fie el specialist-doctor în acel domeniu, sau fie el om al străzii. Cu îndeajuns de multă empatie, curiozitate și dorință autentică de cunoaștere putem primi lecții extrem de valoroase de la cei din jurul nostru, contează deschiderea și poziția de pe care interacționăm.

Așa că o primă frământare asupra căreia îmi voi spune opinia este ”De ce suntem naivi și punem botul la vorbe dulci?”

Chiar dacă simpla întrebare ar putea fi sursa unei întregi dezbateri ce ar putea dura ore întregi, voi încerca să nu mă lungesc prea mult 🙂
Răspunsurille(pt că nu e doar unul) pot veni din multe perspective și viziuni: psihologică(cu toate ramurile ei), biologică, din experiență de viață, ș.a.
Ce cred eu când vine vorba de naivitate în contextul ăsta e că această naivitate își poate avea sursa, de fapt, în neîncrederea în tine și în necunoașterea de sine autentică. N-aș spune că e naivitate, chiar deloc. Poate confort, lene, lipsă de energie, dar nu naivitate. Nu e nimic rău sau prostesc să vezi binele din unii și să ai încredere în ceilalți(cam asta înțeleg eu prin naivitate).
Dar poți ajunge naiv și să pui botul atunci când nu te prea cunoști, când abandonezi lupta și te dai înfrânt, sau când ești manipulat.

Să nu te cunoști prea bine sau să te dai bătut se poate schimba. E nevoie de timp și de un oarecare efort, dar pe termen lung e un efort bine investit. Se poate ca din cauză că nu știi prea bine cine ești, ce valori și principii ai, nu știi cărui grup(uri) aparții, de ce aparți lor, etc. să te simți naiv și ușor impresionabil.
Dar după cum spuneam, lucrurile astea se pot schimba prin exercițiu, vigilență, autocunoaștere, conștientizare, prezență și atenție.

În cazul în care ești manipulat să ajungi naiv și să pui botul la vorbe dulci acolo e deja altă poveste și necesită chiar și mai multă vigilență, chiar și după ce te cunoști bine. Acolo deja vorbim de o intenție setată, a celui care vrea să pui botul, și când descoperi așa ceva ai putea lua niște decizii drastice – dar asta ține de la om la om.

În concluzie aș putea spune că ajungem naivi și să punem botul la vorbe dulci din mai multe motive, și astea diferă de la om la om, cum ar fi: lipsa de autocunoaștere, lipsa de racordare la valorile și principiile tale, manipulare, dorința de a auzi vorbe dulci, căutarea acelei fantezii în care ni se spun vorbe dulci pe care ar trebui sau vrem să le auzim, din conformism sau chiar din supunere presiunii sociale. – am spus, asta poate să fie o discuție lungă, dar mă opresc aici.

O altă întrebare care are legătură cu cea de mai sus este ”De ce nu mai credem în oameni?”

Un prim răspuns ar fi ”uită-te mai sus, la răspunsul anterior” dar nu ar acoperi decât o mică parte din ceea ce cred.
Pentru mine e destul de greu să răspund acestei întrebări pentru că eu nu sunt și n-am fost în poziția de a nu mai crede în oameni, asta pentru că mi-am cultivat optimismul în mod constant.
Cred că a-ți pierde speranța în oameni și umanitate e, la urma urmei, o alegere. O alegere a perspectivei pe care o ai asupra lumii, sau a oamenilor în cazul acesta.

Chiar dacă sunt optimist, eu cred că sunt, totuși, realist și că nu mă îmbăt cu apă rece. Văd ceea ce se întâmplă în lume, sunt conștient de nedreptățile din jurul meu, dar aleg să văd și lucrurile bune, descoperirile, actele de bunătate necondiționată, și apoi să trag o concluzie care la mine dă pe plus.

În context relațional a nu mai crede în oameni în urma unor experiențe neplăcute mi se pare ilar și copilăresc. Înțeleg și știu bine ce înseamnă să fii decepționat, suferind, să te simți trădat și luat de fraier, dar pe baza unei, sau unor, experiențe neplăcute să tragi concluzia că așa e toată lumea e cam forțat, nu crezi?

În plus, dacă toți oamenii pe care i-ai avut în jur ți-au făcut ceva ce te-au adus în poziția de a trage concluzia că nu mai crezi în oameni atunci poate-ar fi timpul să te uiți în oglindă(metaforic vorbind). Dacă toată lumea ți-a făcut asta, poate e o problemă și la tine. Investigheaz-o. Nu judeca, doar caută și descoperă.

Să crezi sau să nu crezi în oameni, să-ți fi pierdut speranța în ei e o alegere. Ține de tine ce alegi. Iar optimismul se poate cultiva – voi reveni cu un articol pe tema asta.

Penultima întrebare e de fapt o combinație între două pentru că mi-au părut similare, și anume: ”De ce ne place să umilim oamenii? / De ce ne vărsăm nervii pe ceilalți?”

Dacă nu e vorba de cine-știe-ce fel de fetishuri, atunci nu prea văd de ce un om sănătos ar găsi plăcere în a umili pe cineva. Nu spun că asta nu se întâmplă, dar nu consider lucrul ăsta a fi sănătos.
Motive și explicații se pot găsi, desigur, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu asta sau că are sens. Sunt fel de fel de oameni pe lumea asta, fiecare în experiența sa de viață, cu traumele și poveștile sale. Cu toții suferim sau am suferit. Asta e o parte din viață(zic eu), și toți avem mecanismele noastre de a trece peste, sau prin, suferință. Cu toții ne dezvoltăm metode și feluri de a face față presiunilor, frustrărilor, etc.
Așa că se poate să întâlnim oameni care din diverse motive ajung să se simtă mai bine, mai împliniți, superiori, buni, de succes, etc. prin umilire, prin a-i da pe ceilalți jos, prin a spulbera vise și speranțe, prin a călca pe cadavre. E greu să ajungi să înțelegi, fără să judeci, o astfel de persoană.
A înțelege nu înseamnă a accepta și a alimenta comportamentul, să nu confundăm. Dar pot exista o sumedenie de motive pentru care unii oameni aleg să se comporte așa. Unii aleg conștient iar alții din obișnuință.

Și aici aduc în discuție a 2-a întrebare ”De ce ne vărsăm nervii pe ceilalți?”, pentru că răspunsul la această întrebare e valabil și pentru prima.

De ce facem asta, umilim/vărsăm nervii pe alții? De multe ori răspunsul poate să fie ”pentru că asta am învățat”.

După cum ziceam, motivațiile din spatele acțiunilor noastre variază și sunt strict legate de experiența de viață. Dar de ce alegem să facem unele lucruri? Ei, asta poate să țină mult de mediu.

Într-un articol recent vorbeam despre cât de bolnavă este societatea în care trăim, despre cum ne transformă în niște indivizi care facem lucruri paradoxale, rupte de realitate, doar din obișnuință.
În contextul ăsta, poate de multe ori alegem să ne vărsăm nervii pe ceilalți pentru că asta vedem în jurul nostru. Asta ni s-a prezentat. Așa am fost pre-setați de mediu, familie, media, școală, colegi, etc.

Nu spun că e un comportament sănătos, repet. Dar când asta ți-a fost normă, când asta ai văzut peste tot, îți intră în reflex să o faci și tu chiar dacă nu ți se pare ok. Putem cădea uneori în capcana asta de a face chestii care nu ni se par ok, doar pt că așa ne-am învățat.

Și-acum o să repet: lipsa de autocunoaștere, lipsa de racordare la valorile și principiile tale, trăitul inconștient, în afara prezentului, te pot face să ai anumite comportamente ne-ok, doar din inerție, pt că așa ai învățat și pentru că așa ai văzut că se face.

Partea bună e că lucrurile astea se pot schimba, după cum am spus, prin exercițiu, prin muncă la tine.

Chiar dacă am spus că voi mai răspunde încă unei întrebări, văd că deja articolul s-a lungit destul de mult, așa că într-un articol viitor voi răspunde mai ales întrebării restante: ”Înșelatul este normal?”
Poate tot articolul va fi pentru întrebarea aceea, poate vor mai fi și altele, rămâne de vâzut.

Sper că articolul ăsta ți-a răspuns unor întrebări pe care probabil ți le puneai deja, sau unor întrebări pe care ai fi vrut să mi le adresezi.

Dacă e ceva ce ți-a stârnit interesul sau curiozitatea din ceea ce ai citit, spune-mi!

Sau dacă ți-a venit vreo întrebare și ai vrea să-i răspund, știi unde mă găsești.

O zi ușoară și productivă îți doresc!