Am un sentiment că în perioada ce urmează voi scrie mai mult despre vulnerabilizare, despre deschidere și despre conectare.

Având in vedere că de asta mă ocup cu precădere, are și sens să abordez subiectele astea mai des.

Dar, cel mai probabil vor avea un twist că doar trebuie să fiu eu mai cu moț și să fac lucrurile un pic altfel, nu?

În articolul ăsta îmi doresc să abordez tema refuzului și despre cum să refuzi, sau să zici nu. Dar cine știe pe unde o să ajung și în ce alte teme voi intra până să ajung la o concluzie cât de cât coerentă.

Mă găsesc destul de des discutând cu prietenii, apropiații sau diverse cunoștințe despre dificultatea de a refuza pe cineva, de a spune nu sau despre a ne comunica nevoile, care sunt altele față de situația respectivă.

Când vine vorba de a refuza un lucru sau o inter-acțiune nu suntem prea bine echipați cu opțiuni

Cum de câteva luni bune organizez evenimente sociale interactive împreună cu prietenii mei, am ajuns să cunosc(să interacționez) și să fiu cunoscut de multe persoane.
Atunci când interacționezi cu mulți oameni din medii total diferite și de vârste diferite ai șanse mari să descoperi fel de fel de personalități, nivele de abilități sociale, feluri de a interacționa, ș.a.m.d.

După cum îți poți imagina, unele tipuri de personalități sau abilități sociale s-ar putea să fie mai provocatoare decât altele. Sunt șanse ca uneori să ai nevoie de ceva mai multe resurse pentru a interacționa cu un om decât cu altul.
Iar în situații de genul ai de luat niște decizii(uneori chiar foarte repede). Adică fie îți găsești pe undeva resursele necesare ca să faci față interacțiunii, fie găsești metode de a opri interacțiunea.

Ei, a 2-a situație am observat că e mai dificil de gestionat. Dificil în contextul în care nu vrei să te comporți ca un măgar sau ca un copil.

Cei cu care discut și cu care dezbat fel de fel de subiecte, au adus și această situație în discuție. Iar discuția nu a fost una scurtă, chiar dacă o soluție sugerată de mine pare relativ simplă.

Când vine vorba de a refuza un lucru sau o (inter)acțiune nu suntem prea bine echipați cu variante. Din ce știu eu sunt cam 2: fie ignori persoana(ca să păstrăm exemplul interacțiunilor), fie îi spui într-un mod prea dur sau chiar bădăran că nu vrei asta, și astfel ajungi să poți răni persoana.
Și prin a ignora poți ajunge la fel de ușor să rănești persoana – nu am să compar sau analizez care variantă face mai mult rău.

Pentru mine, să-mi iau câteva momente și să verific cum mă simt, ce simt și ce am nevoie îmi oferă răspunsul către persoana cealaltă.

Cred că lipsa noastră de variante în astfel de situații ar putea să vină din felul în care ne trăim viața: în viteză!
Trăim pe repede-înainte și în grabă. Chiar și când avem impresia că totu-i lent, gândurile ne sunt în viteza a 5-a. Iar în contextul ăsta, în momentul în care ne lovim de o situație neplăcută, mintea ne servește rapid vreo 2 soluții și acționăm. Repede! Ca și cum am fi contra cronometru.

Dar am observat că dacă ne dăm un mic răgaz. Răgaz în care să ne uităm mai bine în sine și să ne punem vreo 2-3 întrebări, putem găsi alte soluții prin care să refuzăm persoana, dar fără a o răni.
Pentru mine, să-mi iau câteva momente și să verific cum mă simt, ce simt și ce am nevoie îmi oferă răspunsul către persoana cealaltă.

Atunci când mă centrez, când îmi direcționez atenția asupra mea¸și nu asupra celuilalt, aflu ce anume nu mă satisface și pot alege să comunic sincer și deschis persoanei.
Aleg să mă deschid și vulnerabilizez, fiind complet onest(în măsura informațiilor pe care le am) și îi expun persoanei situația, vorbind despre mine, nu despre persoana cealaltă.
În felul acesta mă asigur că persoana cu care vorbesc nu are impresia că e un atac la persoană și poate să înțeleagă că refuzul nu are de-a face cu el/ea, ci cu felul în care mă simt atunci.

Cred că vulnerabilizarea, deschiderea și în final conectarea, depind de abilitățile noastre de a identifica clar ceea ce simțim și de abilitățile de a ne comunica trăirile și stările într-un mod asertiv și non-violent.

Această abordare am învățat-o și eu la rândul meu, nu mi-a picat din cer 🙂

Citind despre comunicarea non-violentă am avut ocazia să fac ordine în gânduri, nevoi și sentimente și să descopăr și metode de a comunica ceea ce identific în mine.

Cred că vulnerabilizarea, deschiderea și în final conectarea, depind pe de-o parte de abilitățile noastre de a ne identifica într-un mod cât se poate de clar ceea ce simțim, trăim și este în universul nostru interior, iar pe de altă parte de abilitățile de a ne comunica trăirile și stările într-un mod asertiv și non-violent.

Este un proces ce se și te dezvoltă continuu, iar pentru mine cel puțin este minunat și cu rezultate foarte faine.

Tu ce alte metode de a comunica un refuz folosești?