”Ajută-mă să fac chestia asta, eu nu știu!”
”Am nevoie de ajutorul tău.”
”Îmi poți arăta și mie cum să fac asta? Eu nu știu”
Astea sunt câteva dintre expresiile de care ne temem mai rău decât de moarte, unii dintre noi.
A recunoaște că nu știi să faci ceva, mai ales când se așteaptă de la tine să știi deja asta, e ca o pedeapsă capitală. Se simte precum sfârșitul lumii, sau ca și cum ne-ar cădea cerul pe noi.
Dramă. Multă dramă.
Am fost obișnuiți că a recunoaște faptul că nu știm ceva e echivalentul eșecului. Trăim convinși de asta și avem o frică enormă de a spune lucrul ăsta, mai ales în public.
Ne comportăm de parcă cineva ar muri în momentul în care recunoaștem asta public, în fața unei mulțimi de oameni care nu e formată doar din cei mai apropiați prieteni.
Și cumva, parțial, așa și este.
Doar că cine moare atunci când alegi să îți recunoști părțile la care mai ai de lucru este ego-ul extrem de umflat și protejat. Ego-ul la care lucrezi de când te știi, pentru a arăta cine ești tu, cât de capabil ești, cât de inteligent, frumos și invincibil, dar și cel mai independent om de pe fața planetei.
Și când imaginea aia la care ai lucrat cu eforturi foarte mari, de cele mai multe ori, este amenințată de realitate, fugi și te eschivezi cât poți de mult. Cauți justificări, explicații sau chiar vinovați externi. Orice doar să nu fi nevoit să te uiți în oglinda realității și să expui public ceea ce vezi.
Trăind și adaptându-te cât de mult poți societății din care facem parte, are foarte mult sens să te temi ca de cel mai mare pericol atunci când ești nevoit să-ți recunoști limitele și să ceri ajutorul.
Când din jurul tău vin mesaje că trebuie să demonstrezi, să arăți, să excelezi, să pari invincibil, e de neconceput a cere ajutorul.
Dar comportamentul ăsta pe lângă că te va stoarce de energie, te va umple de o grămadă de complexe și frustrări. Vei merge pe calea foarte bine bătătorită a invidiei și a preocupării în privința ”caprei vecinului”, în loc să fi atent la ’ograda ta’.
Iar atenția asta excesivă oferită exteriorului și ’competiției’ te va face să îți conduci viața precum ai conduce un automobil privind în oglinda retrovizoare. Baftă! 🙂
Un bun prieten și coleg, Mihai, într-o discuție avută mi-a oferit o perspectivă extrem de frumoasă și metaforică asupra vieții și preocupării pentru viața ta. Plus că are legătură și cu cerutul de ajutor.
El îmi spunea că vede sufletul/viața sa(dar și a fiecărui om) precum o grădină. Cu toții avem în noi un petec frumos de teren care e grădina noastră internă.
Acolo cresc fel de fel de plante(idei, gânduri, planuri, sentimente, etc). Plantele, după cum știm cu toții, au nevoie de atenție. Unele de mai multă, altele de mai puțină.
Orice grădină trebuie îngrijită regulat dacă vrem să arate frumos și armonios, și să ne mai și hrănească.
Ei și așa cum fiecare avem grădina noastră, putem să ne uităm ”peste gard” și în grădinile altora. Le putem admira, ne putem inspira din ele, putem împrumuta și transplanta alte plante de acolo și așa mai departe.
În momentul în care cerem ajutor, când vrem ”o plantă nouă”, e responsabilitatea noastră să facem cunoscută nevoia asta și să o comunicăm cât mai clar.
Cei care vor să ne ajute o pot face, dar din grădina lor!
Ei ne pot da ”semințele” și noi le vom planta și crește cum știm noi mai bine. Nu ne putem aștepta ca altcineva să vină în grădina noastră și să facă treaba pe care noi o avem de făcut.
Aia e responsabilitatea fiecăruia.
De asemnea, se întâmplă de multe ori să ne fie sădite în mod spontan unele ”semințe” fără ca noi să ne dăm seama. Fie ajung în mod natural acolo, fie ne sunt implantate ori ”aruncate peste gard”.
Indiferent cum ajung în grădina noastră plantele care sunt acolo, e responsabilitatea noastră să avem grijă de ceea ce crește înăuntru.
Așa că dacă noi ne trăim viața fiind atenți la grădina celorlalți, ne vom trezi că în grădina noastră va fi plin de boscheți și bălării. Apoi ne vom plânge și vom continua să dăm vina pe situații externe, în loc să ne vedem lipsa de implicare și responsabilitatea.
A nu cere ajutorul, în contextul ăsta, mi se pare foarte dăunător și neproductiv. Pentru că nu văd motivele pentru care a recunoaște niște simple limite(pe care cu toții le avem) ar însemna mai mult decât ceea ce sunt – limite.
Limitele tale nu spun nimic despre valoarea ta, despre cine ești tu ca om, ca amalagam de talente, imteligență și creativitate. Spun doar că până acolo te-ai putut dezvolta până în acel moment.
Dar a le recunoaște și a-ți dori să le depășești prin simplul fapt că le recunoști și ceri ajutorul spune multe despre cine ești: o persoană asumată, dornică să creasă, să învețe, să evolueze, să facă ceva pentru a-și depăși limitele și condiția actuală.
Așa că eu te-aș sfătui să nu vezi ca un lucru negativ a cere ajutor, ci dimpotrivă ca pe o oportunitate imensă de creștere și evoluție, de dezvoltare și de învățare.
În plus, a oferi ajutorul cuiva care ți-l cere e un lucru minunat, cel puțin pentru mine. Să știu că am reușit să îl ajut pe un om să facă, să cunoasă, să creeze ceva nou sau mai bun cu ajutorul cunoștințelor mele este extrem de recompensator.
Așa că oferă-le oportunitatea asta celor din jurul tău. Dă-le voie și ocazia de a se simți utili și apreciați.
A cere ajutorul e ca un compliment pentu celălt. Un compliment din care tu vei crește.
Nu-ți mai fie teamă, cere ajutorul!
Crești! 🙂
0
There are 0 comments