În general, suntem obișnuiți să trăim în capul nostru; să avem multe gânduri, idei, scenarii și fantezii.
De multe ori trăim într-o stare de ’pilot automat’, din care acționăm instinctual, fără să stăm și să observăm cum anume acționăm și în ce direcție.

În lipsa unei practici și discipline de auto-observare și detașare de propriile gânduri, poți ajunge să te identifici cu gândurile tale și să crezi că aia ești tu. Poți să ajungi în situația în care să îți lipsească abilitatea de a discerne între ceea ce e creație mentală și ce e realitate.

Activitatea mentală există, e ceva ce se petrece constant. De aceea mă feresc din a o cataloga ca fiind ”bună” sau ”rea”.
Am aceeași atitudine față de creier și activitatea mentală ca cea întâlnită în diferite curente filozofice – ”creierul este un servitor excelent, dar un stăpân cumplit”. Spun asta din prisma gândurilor cu care ne identificăm

Scenarita și autoconvingerile

Am observat că atunci când sunt mai puțin atent la gândurile mele, cad în capcana autoconvingerilor. Ajung să mă conving pe mine de poveștile pe care mi le spun, iar astfel ajung deconectat de la ceea ce se întâmplă în realitate.
În plus, fiind convins de poveștile mele, încep să-i conving și pe cei din jurul meu că ceea ce-mi spun despre mine este și adevărat. Iar dacă cumva ei au altă părere, începe lupta de a-i convinge.
De multe ori această luptă este de genul: ”eu știu(îmi spun) că-s incompetent, iar tu care-mi zici că sunt competent greșești!”

O prietenă mi-a spus mai demult un termen pe care l-am adoptat și folosit de atunci – scenarită.
Sună amuzant termenul, iar terminația ”-ită”, ce indică o infecție, îi dă o valoare și mai mare pt mine. Pot vedea această preocupare de a gândi foarte mult ca un soi de infecție ce poate fi văzută cum acaparează mediul infectat(mintea), dar care poate fi și vindecată ori ținută sub control prin mijloacele potrivite.
Cred că majoritatea dintre noi putem să ne identificăm momente în care am avut ”scenarită cronică”, când traficul mental era la cote maxime. Situații în care tot ceea ce auzeam era produsul minții noastre și atât. Contexte în care ne rulam aceeași idee la nesfârșit, convingându-ne tot mai tare de eșecul sau incapacitatea noastră de a face lucrul la care ne gândeam.

Scenarita, la fel ca anxietatea, contribuie masiv la deconectarea de sine, încât ajungem să ne devalorizăm și convingem că suntem neexperimentați, nevrednici sau nepotriviți.
Și după cum spuneam mai sus, ne împinge să-i convingem și pe alții de ”adevărul” poveștilor pe care ni le spunem.

Autoconvingerile, sau poveștile pe care ni le spunem, sunt un fenomen destul de complex. La dezvoltarea lor contribuie factorii de mediu, educație, sociali, psihologici și emoționali.
Din punctul meu de vedere o autoconvingere se dezvoltă treptat, fiind de cele mai multe ori insuflată și apoi adoptată ca ”adevăr”.
Cred că sunt asemenea unor semințe ce sunt lăsate, ori plantate, pe un sol și care cresc. Unele se dezvoltă puternic și sunt rezistente, altele eșuează în a prinde rădăcini și se veștejesc.
În orice caz, ele ar fi bine să fie supravegheate(prin auto-observație și detașare) și îngrijite.

Ca orice proces de creștere, lucrurile se dezvoltă în timp – atât autoconvingerile cât și auto-observarea – iar pentru asta e nevoie de răbdare și efort investit în direcția dorită.

Există destule motive și explicații pt dezvoltarea autoconvingerilor, iar literatura este plină de materiale pe subiectul acesta, așa că eu mă voi concentra mai mult pe al 2-lea aspect al subiectului – supravegherea și îngrijirea.

Metodele ce le folosesc pt a mă ancora în realitate

Pentru că am observat cum pe mine mă împiedică uneori poveștile pe care mi le spun în atingerea obiectivelor, am să-ți expun câteva metode ce le folosesc pt a mă ancora în realitate și pentru a mă detașa de gânduri.

Un prim pas ce-l fac este să mă întreb ”sunt 100% sigur că lucrul/ideea/scenariul acesta e adevărat?”.
Întrebarea asta mă ajută să-mi iau o pauză și să fac un pas în spate.

De multe ori răspunsul instinctual este: ”Da!!!”, însă îmi dau voie să mai stau câteva clipe cu atenția la întrebare și-apoi să văd că procentul de ”adevăr” scade.
Este un proces, îți repet, însă cu practică regulată vei dezvolta tot mai tare abilitatea de a te distanța de poveștile pe care ți le spui și să vezi că există și alte variante.

O altă abordare pe care am învățat-o din comunicarea nonviolentă este auto-empatia – să-mi ofer spațiu și înțelegere, să am un soi de discuție cu mine și să mă întreb ”ce simți? ce ai avea nevoie?” în momentele de scenarită.
Caut să observ cum îmi vorbesc și ce-mi spun, pt a identifica gândurile și ideile ce mă fac să mă simt trist sau descurajat, iar de acolo să aflu ce mi-ar fi necesar în acel moment. Apoi să-mi ofer acel lucru, sau să-l cer cuiva din mediul meu social.

Meditația ca practică constantă îmi este de mare ajutor, pentru că învăț să îmi observ gândurile – fără a încerca să le schimb – ca niște fenomene ale naturii, cu care evit să mă identific. Învăț să le văd ca niște povești, filme, scenarii ce mă pot implica, însă care sunt doar ’o posibilitate’, în comparație cu ’o identitate’ ori ’certitudine’.

Un ultim exemplu extrem de folositor mie este exprimarea. Când spun asta mă refer la a scoate din mine acele scenarii, autoconvingeri, povești.
Cel mai de impact mod de a le exprima e prin a le discuta cu cineva, a le împărtăși unei persoane în care am încredere și care-mi oferă un spațiu sigur pt manifestarea lor. Uneori, simplul fapt că le rostesc mă face să mă simt mai eliberat și ușurat. Probabil faptul că le verbalizez mă face să mă simt mai detașat de ele, iar a le și auzi rostite de mine deja le ia din putere.

Când persoana căruia îi împărtășesc poveștile pe care mi le spun îmi reflectă ceea ce i-am spus, magia se întâmplă. Se întâmplă adeseori să aud lucrurile pe care le-am spus, pentru că eu eram mult prea atașat și implicat în poveste.
De asemenea, a mă lăsa deschis către a auzi o altă perspectivă asupra acelei convingeri ori scenariu îmi este foarte benefic. Doar că în cazul acela e necesar să duc munca individuală spre a accepta că s-ar putea să mă înșel, să greșesc – iar treaba asta e grea! bată-l vina de ego 🙂

O altă formă de exprimare, la fel de utilă, dar fără a fi nevoie de o altă persoană este activitatea de a scrie gândurile/scenariile pe o foaie, sau într-un soi de jurnal, sincer și autentic, fără restricții, apoi citite.
La fel ca exprimarea verbală a lor, în fața cuiva, a vedea scrise pe foaie acele gânduri și scenarii automat le ia din putere iar procesul de detașare începe.

E posibil ca la început să ți se pară straniu să faci asta, mai ales dacă ești la prima încercare de a face asta, însă te asigur că procesul devine mai ușor cu timpul.

Eu sunt convins că majoritatea avem momente de scenarită, iar lucrul ăsta e firesc și natural. E de așteptat să ne fie teamă de rezultatele unei acțiuni când aceasta e importantă pentru noi.
Avem instinctele antrenate de milioane de ani, iar a le îmblânzi și folosi în interesul nostru ia ceva timp. Important e să ne păstrăm atenția la ceea ce am realizat deja, la pașii înainte pe care i-am făcut față de acum o săptămână, o lună sau un an.

Pe tine ce te ajută să faci în momentele de scenarită, când te identifici cu povestea pe care ți-o spui?