Dezvoltarea personală-i nașpa!

Da, cred asta și pe de-o parte sunt total de acord cu titlul acestui articol. Desigur că nu consider dezvoltarea personală nefolositoare sau nu o încurajez. Dimpotrivă!

Doar că într-un fel mă simt păcălit, fraierit, sau într-o măsură mințit, în legătură cu ce înseamnă drumul ăsta – procesul dezvoltării personale.
Nu din cauză că pare un proces care nu se va termina niciodată, aia e altă poveste(o dezvolt un pic mai încolo). Ci din cauză că tot conceptul ăsta pare să fie îmbrăcat într-un romantism, într-un fel de văl frumos colorat.

Tot procesul de autocunoaștere și introspecție(cum prefer să-i spun eu) nu e marketat în adevărata sa imagine, ci mai degrabă e prezentat în termeni frumoși și care-ți iau ochii.

(aproape)Nimeni nu-ți spune că te vei băga într-un proces de căcat. De căcat nu pentru că procesul e nasol – el în sinea sa e neutru – ci pentru că dacă chiar ești determinat să te cunoști mai bine și să te (re)construiești din ceea ce vei afla, vei ajunge să scoți la suprafață mult rahat.
Rahatul ăsta îl avem cu toții. Se numește ”trecut”, și e plin de traume, complexe, anxietăți, triggere, emoții reprimate și neînțelese, și câte și mai câte.

Și nu e neapărat necesar să mergi la terapie mult timp(chiar dacă îți recomand) ca să descoperi asta. E de ajuns să pui mâna pe câteva cărți și/sau cursuri și să te pui pe treabă. Dar pe bune, nu doar ca idee.

Câteva îți ajung, pentru că de lucru este mult și bine.

Dar cumva nimeni nu te pregătește pentru ceea ce va urma: perioade de confuzie, de furie, de stres și panică. Momente în care nu mai înțelegi nimic, în care te simți pierdut și ai impresia că nu mai știi de unde să o apuci și încotro să te duci. Zile în care nu te mai recunoști. Situații paradoxale și contradictorii.
Discuții în care o dată aperi o idee și după ceva vreme te trezești în postura de a ataca fix aceeași idee.
Întrebări existențiale la care simți că nu le găsești răspunsul.
Emoții ce ți le negi, cu care nu te identifici și refuzi să le înțelegi.

Pot continua mult și bine. Ăsta e procesul meu despre care vorbesc, desigur. Proiectez acest proces și generalizez, având impresia că e la fel pentru toată lumea.

Eh, guess what? Nu e așa!

Am descoperit și asta :))

Am descoperit că totuși anumite similarități există. Anumite îndoieli, confuzii sau stări frustrante avem cu toții, le-am avut și le vom avea.
Și asta e partea cea mai frumoasă pe care am descoperit-o și de care vreau să mă folosesc. Similaritățile astea ne pot fi atât de utile tuturor, dacă alegem să ne conectăm cu ceilalți, să ne deschidem și să ne vulnerabilizăm.

Asta pentru că ”rahatul” pe care-l avem cu toții în adâncurile noastre, nu e identic. Poate e similar, dar nicicare nu am avut același drum prin viață și aceleași experiențe. Poate au fost apropiate sau seamănă, dar nu-s la fel. Iar asta e bine, pentru că atunci când te deschizi cuiva și te vulnerabilizezi, îți oferi o șansă reală să fii ajutat, pentru că poate persoana aia a trecut peste hopul peste care tu încerci să treci.

De-asta în tot procesul ăsta de autocunoaștere și introspecție, chiar dacă în majoritatea lui vei fi cu tine, e sănătos să discuții și cu alții. Niciodată nu știi ce cuvânt sau expresie va fi exact ceea ce aveai nevoie ca să ”termini puzzle-ul”.

Dar procesul ăsta, din experiența mea, e unul dificil, nașpa, și greu dacă te îmbeți cu apă rece și privești doar suprafața. Dacă te uiți doar la rezultatele pe care le-au avut cei care te ajută în procesul tău.
Da, rezultatele le poți și le vei avea, dacă depui muntele de muncă din spatele acelei suprafețe la care te uiți.

Nu uita că oamenii pe care-i admiri, indiferent la ce nivel, au trecut și trec prin procesul lor nașpa și dificil, iar ceea ce tu vezi sunt niște rezultate pentru care poate au tras ani de zile.

A fi parte activă în introspecția și autocunoașterea ta poate că va fi dificil și nașpa, dar beneficiile și roadele nici nu le poți compara cu stările alea temporare. Cu ce vei rămâne după e ceva constant.

O altă parte care poate să fie aiurea în drumul ăsta pe care-l alegi, poate fi ce menționam la început: că pare un proces care nu se va termina niciodată.
Într-un fel poate să fie așa. Iar dacă focusul tău e doar pe proces și cum te face să te simți cât timp ești în el, s-ar putea să te dezamăgească și să te facă să renunți la toată chestia.

Dacă pierzi din vedere ”de ce”-ul și mai ales cu ce rămâi și ce ai dobândit în urma eforturilor tale, te vei cam chinui.
Dar dacă în schimb vei practica recunoștința și te vei bucura de ceea ce observi că ai reușit să înțelegi și să descoperi(exersând retrospective ale vieții tale) poate nu te vei mai simți așa descurajat.

În plus, nu uita că e procesul și viața ta. Nu ”trebuie” să faci X cursuri și Y specializări pentru a deveni ”omul perfect”.
Fă ce-ți place și mai ales ce ai nevoie tu pentru tine să faci și lasă presiunea socială de-o parte. Și asta e parte din marketing-ul acela romantizat și colorat frumos, dar care maschează o presiune imensă de a face mai mult, mai bine, mai…

Tu știi mai bine ce ai nevoie și mai ales cât ai nevoie.

Urmează-ți instinctul, fii rezistent și determinat în ceea ce faci. Dezvoltă-ți o disciplină și lucrează la tine cum te-ai decis tu să lucrezi, dar nu uita să nu rămâi singur în proces – deschide-te și vulnerabilizează-te pentru a-ți fi mai ușor și poate chiar mai rapidă creșterea.