Cred că am auzit cu toții într-o formă sau alta expresia care spune că: ”Creierul e o bună armă, dar un stăpân prost”.
Poate ai auzit atât de des expresia asta încât ți se pare deja clișeu. Și dacă e așa, pot spune că ai dreptate. Multe vorbe sau expresii le auzim atât de des încât ne săturăm de ele și le considerăm clișee.

Aici e o mică capcană, și anume că atunci când considerăm ceva clișeu, și poate ne și dăm ochii peste cap un pic, ne oprim din a-i mai analiza conținutul. Ne spunem în sinea noastră, sau chiar cu voce tare, că e o prostie sau că-i răsuflată expresia și gata. Nu mai stăm să analizăm acea ”vorbă”.

Cum eu am destul de mult timp liber, o parte din acest timp o folosesc să analizez tot felul de chestii. Și astfel ajung uneori la concluzii-clișeu. Adică trag concluzii care au cel puțin o expresie folosită foarte des, dar pe care lumea o cataloghează(și ignoră) ca și clișeu.

Una dintre ele este exact cea cu care am început acest articol.

Eu de câțiva ani, cam după ce mi-am început călătoriile prin Europa, am devit tot mai atras și fascinat de mintea umană și de creier. Eram atras și înainte de a călători, doar nu degeaba m-am dus la Facultatea de Psihologie, dar odată cu călătoritul parcă alte lumi(interioare) mi s-au deschis.

Din experiența celor 3 ani de hoinărit am ajuns să fiu un tot mai mare promotor al inimii/sufletului în detrimentul creierului. Și dacă încă nu ți-ai dat ochii peste cap, ai un pic răbdare cu mine și vei înțelege despre ce vorbesc.
Știu că sună un pic mai spiritualo-mistic ceea ce urmează să spun, dar altă exprimare n-am găsit.

Eu sunt de părere că e mult mai bine să ne ascultăm inima/sufletul(corpul?) decât creierul în majoritatea situațiilor.

Consider, așa cum ziceam la început, că ne este foarte util creierul, dar când îl controlăm și stăpânim noi pe el, nu invers. Este o unealtă uimitoare și de o putere inimaginabilă, categoric. Dar dacă-l lăsăm să zburde el de unul singur, atunci avem șanse să fim ușor nefericiți, cam temători și nu foarte mulțumiți, așa în general.

Creierului îi place să facă scenarii, povești, iluzii și proiecții. Și are o capacitate uimitoare de a le crea în atât de multe detalii încât confundăm acele creații cu realitatea. Ajungem să fim convinși că acele proiecții(că altceva nu sunt) sunt de fapt reale.
Iar creierul face treaba asta constant și aproape neîntrerupt, dacă-l lăsăm în voia lui. Și o face în ambele direcții: scenarii pozitive dar și scenarii negative. Lui îi este egal și la fel de ușor.

Problema e că noi le vom crede. Acele scenarii ne vor deveni credințe, apoi vom acționa din acea poziție. Vom lua decizii bazate pe lucruri și scenarii imaginate și neverificate.

De multe ori creierul ne vrea binele, încearcă să ne protejeze de pericolele pe care el le identifică, astfel că se pune pe creat scenarii și povești care să ne țină departe de acel pericol(real sau nu). Face asta pentru a supraviețui, pentru a se asigura că genele ne sunt transmise mai departe și face tot ce-i stă în putință să ne țină în viață cât mai mult.

Partea reptiliană, cum spun anumiți oameni de știință, a creierului sau sistemul reticulat activator, ne conduce de multe ori. Spune-i instinctul de supraviețuire dacă vrei, pentru că aia și este. I se spune ”creier reptilian” nu din considerente conspiraționale ci pentru a indica faptul că e o parte foarte veche(vorbim de teoria evoluției aici) a creierului, cam de când eram reptile. 🙂
Iar acea parte a creierului ne tot ține în viață, ca specie, de o grămadă de ani. Are multă experiență în a face asta. Doar că de câteva mii de ani încoace lucrurile au început să se schimbe dramatic, într-o direcție pozitivă. Viața nu mai e plină de atâtea pericole, primejdiile și situațiile de viață sau de moarte sunt aproape inexistente, iar în jurul nostru majoritatea lucrurilor și spațiilor sunt făcute pentru a ne proteja.
Repet, comparația e cu viața de acum 100.000 de ani, când putea să te mănânce animalul care-ți dădea târcoale, sau când o privire greșită putea să te omoare sau să-ți bage tribul într-o bătălie. Vorbesc de vremuri în care stresul era ceva ca aerul și alerta era starea de fapt.

No, și gândește-te cum acele stări și mecanisme de apărare ale creierului au fost folosite mii și mii de ani cu succes. Alea-s bine integrate în structurile SRA-ului. Acum sunt timpuri diferite, dar creierul nu știe asta. El doar continuă să facă ceea ce a făcut cu succes de mii de ani.

În contextul ăsta eu sprijin și încurajez lumea să-și asculte inima/sufletul, pentru că al tău creier va găsi câte un ’pericol’ la tot pasul, la orice idee ”outside the box” sau orice îndrăzneală de a-ți spune cuvântul, la orice tentativă de a pune cărțile pe față și a nu te mai ascunde, ș.a.m.d.

Folosește-ți creierul, dar când e nevoie de calcule, de planificări, de analize și chestii dinastea. Folosește-l când ai nevoie de el.  Pune-l la treabă că știe să facă asta și o face chiar bine.

Dar în rest, pune-l la respect. Disciplinează-l și nu-l lăsa să zburde aiurea prin lumile create și imaginate.
Sau, lasă-l să o facă, dar conștientizează că nu-i real rezultatul generat de activitatea sa, oricât de real pare. Amuză-te, intrigă-te, chiar analizează conținutul generat de el, dar nu-l confunda cu realitatea – o percepe distorsionat.

Testează lucruile astea și vezi la ce rezultate ajungi. Verifică ideile astea. Încearcă-le și convinge-te dacă sunt așa sau nu.

Eu asta am trăit și asta trăiesc. Și trebuie să recunosc că e foarte interesant.

Vezi cum e și pentru tine! 🙂